Iubesc că Olia are uleiuri!

 

"Iubesc că Olia are uleiuri". Aceste vorbe mă-nfioară. Nu atât pentru diletantismul inimaginabil al persoanei care a tradus textul, ori, mai rău, pentru că un "creativ" dintr-o agenție de publicitate chiar a conceput textul în felul ăsta. Nu, mă-nfioară pentru că dezvăluie o situație simptomatică pentru altă situație simptomatică, situație care generează multe dintre problemele mai ales de la noi, dar și de aiurea.

Oricine știe, intuitiv, că în limba română nu poți iubi un fapt (că Olia are uleiuri), o activitate (să citești), un obiect, etc. În principiu, în limba română nu poți iubi ceva care nu te poate iubi înapoi, pentru că a iubi nu e din aceeași familie cu a plăcea, precum în engleză. Poate că o zonă gri, un no man's land (pun intended) sunt plantele - cumva pentru că o plantă e vie, e tolerabil să spui că îți iubești planta, deși e destul de clar că planta nu te poate iubi înapoi. Este limpede că planta nu te poate iubi înapoi? Da, e limpede, și să pui la îndoială faptele din fața ta este un alt simptom al celei de-a doua situații simptomatice. 

Revenind la uleiuri însă, toată lumea știe, intuitiv, că în limba română nu poți iubi că Olia are uleiuri. Pentru că Olia, cu toate uleiurile din lume, nu te poate iubi înapoi. Pentru că iubirea definește acea stare de fapt în care cineva are grijă de tine, mai ales în situația în care tu ești să zicem sugar și fără iubirea părinților nu poți supraviețui. 

Altfel spus, cuvintele înseamnă chestii. Iubirea înseamnă chestia de mai sus. Schimbându-i definiția nu te face "creativ" (așa se numesc "creierele" din agențiile de publicitate). Schimbându-i definiția creezi în cel mai bun caz un disconfort pe care nu știi cum să pui degetul: nu sună măcar oarecum nepotrivit "Iubesc că Olia are uleiuri" chiar și pentru tine, cel care iubești să alergi și iubești să ieși din zona ta de confort?

În alte cazuri însă, schimbând definiția cuvintelor are alte efecte, de exemplu schimbarea răspunsului la întrebări care în trecut erau simple. 

"Trăiești în același univers ca și mine?" În trecut, răspunsul era ușor de dat: "Da!". În prezent, răspunsul e altfel: "Dacă definești universul ca ceva care are a vrere proprie, dorințe și obiective, nu! Dacă definești universul ca fiind continuumul spațio-temporal cuprins între 10⁻²⁰ secunde după un eveniment teoretic pe care îl denumim Big Bang și marginea lui vizibilă, interval în care funcționează gravitația și entropia și termodinamica, da!". Cum am ajuns aici? Schimbând definițiile cuvintelor, aplicând definiția divinității cuvântului univers. Dar de ce am ajuns aici? Am ajuns aici pentru că unele chestiuni emoționale ne țin pe mulți dintre noi captivi dominației unei paradigme prin care descriem lumea din jur. Paradigma cea păcătoasă e aia în care credem dinainte ce și cum e lumea, și alegem faptele care susțin crezul ăsta. Uneori ne comportăm legitim cu dominația paradigmei ăsteia: Dumnezeu e adevărul și calea, și orice altceva se subordonează adevărului. Alteori nu ne comportăm legitim cu dominația paradigmei ăsteia: Trăiești în același univers cu mine? Păi dacă da...

Atunci când nu ne comportăm legitim cu dominația paradigmei avem un mecanism prin care ne protejăm de faptele care ne arată că lucrurile stau altfel decât crezul nostru: De unde știu eu că pământul e rotund? Că doar nu l-am văzut din spațiu! Știu pentru că îmi spun unii, iar eu nu cred tot ce zboară și mă las manipulat de tot felul de! Când o să văd cu ochii mei că pământul e rotund, atunci o să cred! Uneori, cei care cred că pământul e plat sunt capabili să creeze singuri experimente și instrumente care să arate că pământul e plat, pentru că nu cred că instrumente disponibile în comerț sunt corecte. Adică sunt foarte inteligenți și educați. Și ghici ce? După ce experimentele și instrumentele lor arată că pământul e rotund... e ceva greșit cu ele, trebuie refăcute!

Ca toate atributele umane, paradigma prin care descriem lumea e și ea pe o scală: într-o extremă avem paradigma în care credem dinainte și alegem faptele care ne convin, iar în cealaltă extremă avem paradigma în care există fapte pe care le putem observa, descrie, înțelege și repeta ori de câte ori e necesar, care fapte ne conduc la concluzii pe care le știm. Un fapt pe care îl știm e că avem nevoie și de o oarecare influență "spirituală" pentru un trai satisfăcător, adică încă nu suntem pregătiți mental pentru o dominanță de 100% a paradigmei în care știm.

 Ca toate atributele umane, teama e și ea pe o scală: într-o extremă avem absența ei care ne pune în pericol supraviețuirea, iar în cealaltă extremă avem prezența ei fără existența unui pericol real, pândind în întuneric și căutând o țintă, oricare. Pe această scală, în momentul în care începe să ne tulbure viața îi spunem fie autism, fie anxietate. Anxietate. De unde știu eu că sunt soldați americani în România? I-a văzut cineva pe viu?? De unde știu eu că ceilalți membri NATO vor respecta articolul 5? Așa spun la TV, dar eu nu cred! Anxietatea ne ține captivi dominației paradigmei în care credem dinainte și alegem faptele care susțin crezul. Prin "de unde știu".

 În unele cazuri anxietatea și paradigma ei se transformă în instituții. În instituții ale "interesului național", cunoscut și ca "interesul superior al statului". Iar în principiu "interesul național" e siguranța statului. În astfel de societăți, interesul național nu e definit de interesul majorității oamenilor, ci de interesul majorității dintr-o gașcă mică de oameni, uneori denumită Consiliul Suprem de Apărare a Țării. În cazul societății noastre încă vedem derapajele anxietății pentru că CSAT ia decizii în numele nostru și pentru noi, pe care le aplică, generând consecințe, fără ca măcar să ne aducă la cunoștință. Eu unul aș spune că decizia de a nu construi autostrăzi timp de 30 de ani, ori decizia de a nu fi transparenți cu ajutorul pentru Ucraina ori decizia de a defini abuzul în serviciu în așa fel încât procurorii să își poată alege victimele sunt niște decizii catastrofale, luate de o gașcă de oameni care suferă de anxietate. Dar nu vom ști niciodată pentru că noi ca societate nu am purtat o dezbatere și nu am ales.

Se poate însă și mai rău. Mult mai rău. Criminal de rău. O societate traumatizată și anxioasă generează un sistem în care "interesul național" e adevărul și calea, iar orice altceva se subordonează adevărului."Interesul național" e definit de CSAT și nu de interesul majorității oamenilor. Rapid, "interesul național" devine interesul CSAT-ului. CSAT-ul devine o gașcă de mafioți. Interesul mafioților e bunul plac. "Interesul național" devine bunul plac. Vezi Dugin. Vestea bună e că o astfel de societate nu poate fi la niciun capitol superioară unei societăți care a depășit epoca bunului plac. Vestea proastă e că asta nu prea se vede în timpul unei vieți de om. În timpul unei vieți de om e timp pentru daune la nivel personal. Cu cât e mai pronunțată anxietatea, cu atât astfel de regimuri exercită o atracție mai mare pentru cei care suferă de anxietate. În partea cealaltă de scală, astfel de regimuri știu să exploateze și anxietatea mai puțin pronunțată oferind ținte bine ticluite pentru ea. Ei sunt apărătorii familiei, credinței, libertății... și funcționează pentru că unor probleme emoționale nu le poți opune argumente logice.  

Gravitația exercitată de astfel de regimuri asupra multor persoane care suferă de anxietate se manifestă în practică. Acești oameni sunt manipulați prin schimbarea definiției cuvintelor și prin nu cred. Unii chiar sunt rusofili. Alții sunt sinofili. Altofili. Dacă niciunfili, măcar antifili.

Libertatea de navigație este dreptul navelor oricărui stat să navigheze pe trasee predeterminate care trec prin apele teritoriale a două sau mai multe state. Nu prin zona exclusivă. Acest drept, libertatea de navigație, a permis globalizarea. Globalizarea, de una singură, este responsabilă pentru ~40% din prosperitatea noastră de azi. Pentru faptul că eu sau tu ne-am permis mașinile pe care le avem. Dacă nu era globalizarea, mașinile noastre ar fi costat cu 40% mai mult și nu ni le-am fi permis pentru că ce alți bani avem, s-ar fi dus pe mâncarea cu 40% mai scumpă, hainele cu 40% mai scumpe, locuința cu 40% mai scumpă și tot așa.

Până acum, libertatea de navigație a fost protejată de marina SUA. Nicio altă marină nu este capabilă să protejeze navigația de pe întreaga planetă. Țările care au beneficiat cel mai mult de libertatea de navigație - China, Rusia, Arabia Saudită, India, Iran, Turcia, etc., în prezent o contestă. 

Oameni care au beneficiat enorm de libertatea de navigație - mulți români, de exemplu -  contestă sistemul care le-a permis să aibă BMW-uri și să-și facă vacanțele în Grecia și Austria, susținând direct sau indirect sistemul care nu le-a adus decât moarte, distrugere și sărăcie. Dacă nu sunt niciunfili, sunt măcar antifili... anti propria lor bunăstare.

Înțeleg că problemelor emoționale nu le poți opune argumente raționale, dar tot mă scurtcircuitez când văd în jurul meu asta.