duminică, 1 noiembrie 2020

Fericirea mea perfectă.

 

Cuvintele înseamnă chestii. Uneori pierdem asta din vedere și le folosim cu foarte multă lejeritate, așa că inevitabil apare ceva ce seamănă cu inflația, doar că aplicată limbajului.

De exemplu, fericirea. Fericirea e o extremă, o serie foarte scurtă de momente de exaltare în care suntem inundați cu tot felul de neurotransmițători care au diverse roluri. La RMN, fără context, un neurolog nu poate spunem dacă suntem fericiți ori îngroziți. Și cum foarte rar se întâmplă să fim îngroziți, la fel de rar suntem și fericiți. Are și sens, nu putem susține fiziologic o perioadă prelungită de fericire sau groază. 

Ei bine, atunci când pierdem din vedere că pentru a descrie această stare extremă avem cuvântul "fericire", începem să aruncăm cu el în stânga și-n dreapta, să-l consumăm pe stări de bine, pe satisfacție ori pe bucurie. Și când dăm într-un final peste fericire și încercăm s-o exprimăm, ce mai e de făcut? Nu mai avem altă soluție decât să inventăm construcții care nu prea au sens, cum ar fi cea din titlu. E fără  sens din multe motive, vă supun atenției doar implicația existenței fericirii imperfecte și deci și a fericirii de căcat.

În aceeași notă  și pe aceeași filieră încerc să-mi dau seama ce mă oripilează mai tare. Să fie "geniul din lampă"? Să fie faptul că "ce începe cu Ursus se termină epic"? Că "iubesc să alerg" sau poate reclamele de la Orange, prin care fetele alea încearcă să vândă genți, pantofi, un stil de viață - orice altceva în afară de un serviciu de telefonie mobilă?

Niciun comentariu: